Asociaţia Papară Mihăiţă
Română English

Povestea accidentului:

 

Mihăiţă Papară:

 

În toamna anului 2005 a avut loc un eveniment care mi-a schimbat definitiv viaţa. Până atunci am dus o viaţă normală, terminasem facultatea, făcusem armata, munceam într-o companie naţională de distribuţie materiale de construţii ca reprezentant zonal de vânzări.

 

Sâmbată, 3 septembrie 2005, conduceam pe DN 15, dinspre Iaşi către Topliţa, maşina societăţii la care lucram. Pe porţiunea imediat de după Vârful Creanga, încercând să depăşesc o altă maşină, am fost nevoit să calc frâna: şoferul din faţa mea nu se lăsa depăşit sau nu observase că altcineva se angajase în depăşirea lui, şi a tras violent de volan către stânga, pe mijlocul drumului, tăindu-mi calea. Am apăsat brusc frâna, încercând să reintru pe banda mea, în spatele celui pe care încercasem să îl depăşesc. Nu am mai reuşit.

 

Maşina a lunecat către parapetul metalic de pe contrasens, chiar spre capătul său, care era suspendat în aer, neavând nici un fel de protecţie pe capăt. Impactul a fost foarte violent, şocul extrem de dur. Am deschis imediat ochii: volanul era stâmb, îndoit. Prima reacţie a fost să ies din maşină să vad ce s-a întâmplat. Mi-am desfăcut centura de siguranţă, şi m-am întins spre uşă. Nu am reuşit, şi nu înţelegeam de ce nu pot să cobor, atâta vreme cât uşa mea era larg deschisă. Între mine şi cadrul uşii era o tablă groasă, murdară, ce părea să iasă de sub volan prin bordul maşinii. A durat puţin până să îmi dau seama ce anume mă împiedica să ies: parapetul metalic de protecţie de pe marginea drumului.

 

M-am îngrozit abia în momentul în care am vrut să păşesc afară, peste parapet, în orice mod, doar să ies. Mi-am văzut piciorul stâng retezat, mult deasupra genunchiului, şi atunci am conştientizat, abia, că am făcut o prostie. Una imensă, ireparabilă. Am înţeles faptul că am rămas fără piciorul stâng, că nu mai am nimic, nici degete, nici gleznă, nici genunchi, nimic, începând cu jumatatea femurului, că probabil şansele de a-mi putea fi pus chirurgical piciorul la loc sunt foarte mici, iar singurul lucru pe care îl mai pot face este să aştept Ambulanţa, să repare ce mai este de reparat. Şi să mă rog. Am tăcut, nu mai avea nici un rost să ţip, să mă zbat, să strig.

 

În Borsec oprisem să iau două persoane la autostop, erau soţ şi soţie, vroiau să meargă doar până la Topliţa. După accident, cât eram în spital, mi-am dat seama că şi vieţile lor au fost în pericol, tragedia putea fi şi mai mare. Nu au păţit nimic grav şi m-au ajutat foarte mult, mi-au aplicat garou pe coapsă, ei mi-au anunţat familia, au chemat Salvarea. Au oprit la un moment dat o maşină ce cobora către Topliţa, dar chiar când mă urcau în spate, a sosit şi maşina Salvării.

 

Aş vrea să îi mulţumesc doamnei din Iaşi care a oprit să dea o mână de ajutor, dar al cărei nume nu îl cunosc. M-a ajutat mult, ţinându-mă de vorbă până la eventuala sosire a maşinii de Salvare, sau până când se găsea cineva să mă ducă la spital. Cred cu tărie că simplul fapt că nu m-a lăsat să lunec, să îmi pierd cunoştinţa, a contat foarte mult. Şi aş vrea să îmi cer scuze pentru faptul că am muşcat-o de deget, când ea îmi răcorea faţa şi buzele, ştergându-mă cu o batistă înmuiată în apă rece.

 

Top Foto:

pe RetezatMasivul Retezat

Un an de la accident

03.09 2006

Cu parapantaParapanta

Visul de a zbura din nou

30.06.2007

Dunărea Dunărea

Înot în fluviu

17.09.2007

Sărituri în apăSărituri în apă

Recuperare individuală prin înot

17.07.2008

Conţinut:

Theranova