Asociaţia Papară Mihăiţă
Română English

Primul concurs:

 

Mihăiţă Papară:

 

În 2006 am fost invitat de către Fundaţia Theranova din Oradea să particip la Cluj Napoca la un concurs pentru persoane cu handicap. Evenimentul (Cupa Internaţională "Transilvania"), organizat de Centrul si Clubul Sportiv al Handicapaţilor Lamont, începea Vineri, 9 iunie 2006, ţinea până Duminică şi conţinea probe sportive de diferite grade de dificultate.

 

Se înscriseseră la acest eveniment peste 80 de persoane cu variate forme de dizabilitate şi cu grade diferite de handicap, din ţară şi din străinătate. Am acceptat întâi de toate pentru că aceasta era ocazia ideală de a lua contact cu alte persoane cu handicap asemănător mie. Şi nu urma să întâlnesc doar nişte indivizi cărora să li se fi întâmplat ceva asemănător mie, ci oameni care duc o viaţă activă, care au suferit, dar au luptat, s-au ridicat, au reuşit să îşi depăşească handicapul.

 

Cea mai mare problemă a fost că nu am ştiut la ce să mă aştept, nu eram pregătit în nici un fel pentru ceea ce urma să simt: în prima zi mi s-a facut efectiv rău şi am vrut să plec. Dar am fost convins/ constrâns să rămân măcar până la finalul primei zile de concurs (şi îi rămân profund îndatorat lui Cosmin Chelemen, de la Theranova, şi pentru asta). Şocul, pentru mine, a fost mare. Faptul că mă aflam printre persoane cu probleme, unele grave, altele foarte grave, în timp ce eu încercam din răsputeri să mă auto-conving că sunt bine, că NU am probleme, că nu sunt handicapat, că efectele a orice mi s-ar fi întâmplat sunt trecătoare, m-a dărâmat. M-a demoralizat. Până în acel moment încercasem să mă mint că totul e bine, să îmi creez iluzia că orice mi s-ar fi întâmplat de fapt nu mă priveşte.

 

Am rămas şi am participat la câteva probe de atletism, printre care şi aruncarea greutăţii. Se arunca în ordinea alfabetică a numelor celor înscrişi, iar eu fiind la "P" am avut timp să văd rezultatele celorlalţi. Media aruncărilor era undeva în jurul a 12 metri, aruncările cele mai bune depăşind 16 metri. Sincer, în sinea mea îmi făceam mai multe griji în legătură cu părerea celorlalţi, să nu se uite lumea ciudat la mine, să nu mă privească ca pe un neputincios, decât la ce urma să fac. Şi consideram că dacă "ăştia, handicapaţii" au rezultatele pe care le au, atunci eu, care nu am nici o problemă, o să fac mult mai bine. Am aruncat şase metri.

 

Totuşi, am avut rezultate bune la proba de Tenis de masă pe echipe (locul 3 din 5 echipe înscrise), la care am participat în echipă cu un domn mai în vârstă şi mai experimentat decât mine, şi la Darts, probă individuală, (locul 2 din 60 de participanţi înscrişi).

 

În ultima seară a fost organizată cina festivă. A început muzica, atmosfera începuse să fie mai relaxată. Lângă mine s-a aşezat cineva şi mi-a cerut o bere. Îl ştiam, îl mai văzusem la concurs, dar nu schimbaserăm decât saluturi distante. Am luat un pahar înalt şi i l-am umplut, ca pentru mine, până sus. În momentul în care l-a apucat şi l-a dus la gură pentru a bea, a vărsat aproape jumătate din conţinut pe jos şi pe faţa de masă. Suferea din cauza unei probleme neuronale, ce îi făcea întreg corpul să tremure incontrolabil. M-am simţit îngrozitor, mi s-a făcut ruşine. Toată situaţia era din vina mea, şi aş fi putut evita foarte uşor momentul, dacă aş fi ţinut cont de persoana de lângă mine. Dar el mi-a făcut un semn complice, a scos un pai şi şi-a servit berea, firesc, cu cel mai senin aer din lume. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

 

Am început să vorbim. Mi-a povestit ce i se întâmplase, cum de are acel tremor nervos. Mi-a povestit cum a trecut peste toată suferinţa cauzată de şoc, de colegi de muncă, de falşi prieteni. Cum şi-a găsit echilibrul, un alt loc de muncă, cât de mult au însemnat familia şi prietenii adevăraţi. Mi-a mărturisit că cel mai mult a contat faptul că a reuşit să se accepte pe sine, să îşi conştientizeze situaţia. Şi că atâta vreme cât nu a reuşit să se privească pe sine ca pe o persoană care să merite respectul celorlalţi, nici nu l-a primit. Privindu-se ca pe cineva care inspiră sau merită milă, nu a avut parte de altceva.

 

Discuţia ce a urmat m-a marcat enorm. Probabil faptul că vorbea foarte dur cu mine, aproape vulgar, mă incomoda, dar s-a dovedit a fi doar o modalitate de a-mi capta atenţia mai uşor. M-a întrebat ce vârstă am. La ce vârstă am avut accidentul. De ce NU mă simt bine. De ce mă uit cu atâta jenă în jur, la ceilalţi handicapaţi. Să mă uit mai atent la ei. Ei îşi trăiesc viaţa, aşa cum sunt ei, aşa cum este viaţa lor. Unii au avut accidente, alţii boli, alţii s-au născut aşa. EU am avut 25 de ani în care am facut orice am vrut, în care am fost normal. EI ar da orice, ar face orice, ABSOLUT ORICE, pentru o singură zi.

 

 

Top Foto:

pe RetezatMasivul Retezat

Un an de la accident

03.09 2006

Cu parapantaParapanta

Visul de a zbura din nou

30.06.2007

Dunărea Dunărea

Înot în fluviu

17.09.2007

Sărituri în apăSărituri în apă

Recuperare individuală prin înot

17.07.2008

Conţinut:

Theranova